Nasterea sau... prima moarte. Da. Psihanalitic, nasterea reprezinta o moarte, o trecere dintr-o lume in alta. Suna dur la prima vedere/ citire/ auzire dar lasand barierele gandului la o parte (la mine exista cateva), imi dau seama ca este corect. M-au ajutat sa las barierele Speranta Farca si sotul meu...nu stiu in ce ordine :). In mica mea comoara cu pagini si coperti denumita "Ce traieste copilul si ce simte mama lui" si scrisa de Speranta Farca am citit ca nasterea imbucatateste puiul de om care, aflat in burta memei lui, constituie un intreg cu placenta, cordonul ombilical, lichidul amniotic. Desi este pregatit din punct de vedere fizic si desi isi "cere" nasterea ca urmare a spatiului devenit tot mai mic, el este pus in situatia de a face fata acestei schimbari majore. Viata intrauterina decurge armonios, este lipsita de griji si nevoi, este o viata paradisiaca.
Eu nu am stiut nici cu gandul nici cu sufletul asta atunci cand am fost insarcinata. Am facut parte din categoria mamicilor care fac din nou-nascut proiectia a ceea ce cred ele ca trebuie sa fie el: un bebe care sa nu iti modifice prea mult viata sociala, care sa te lase sa te odihnesti, care sa nu te nelinisteasca cu plansul neinteles si cate si mai cate.
La imaginea asta de nestiutor s-a adaugat si o incredere aproape oarba in medicul care mi-a supravegheat sarcina si pe care l-am urmat in Maternitatea (n-as numi-o meternitate) Giulesti. Un medic dealtfel renumit pentru calitatile profesionale.
Increderea aproape oarba m-a determinat sa accept procedura de provocare fortata a travaliului care s-a soldat, fara surprindere, cu o operatie de cezariana.
Si uite asa, puiul meu, care se bucura inca de paradisul lui si care era dispus sa mai stea ceva timp inghesuit, s-a trezit ca este fortat sa treaca in lumea astalalta... el nu si nu, noi da si da. Si a fost ca noi. A fost prima data cand a facut cunostinta cu forta adultului si cu neputinta lui, a bebelusului (despre asta e mult de vorbit la capitolul Educatie; sper sa ma tin de blog si sa ajung si la capitolul asta). Si l-au aspirat, si l-au consultat... departe de mine. Si dupa ce l-au aspirat si l-au consultat...mi l-au aratat. Si dupa ce mi l-au aratat l-au dus si mai departe de mine. La un etaj distanta. Arhitectural vorbind. Si acolo a stat pana la sfarsitul spitalizarii. Si ma astepta sa vin la el... din 3 in 3 ore, cu vizite de 30 de minute. Nicum mai mult.
Nu stiu ce a lipsit si de ce as fi avut nevoie pentru a nu avea imaginea aia de nestiutor pe de o parte si increderea oarba pe de alta parte. Multumesc lui Dumnezeu ca m-am trezit, ca m-a trezit Mihnea in timp util :).Acum sunt in terapie pentru startul prost. Si pe cuvantul meu ca o sa recuperez!!! :D
PS: nu nasteti la Giulesti!
